© 2017 by STUDIOGRAPH. Proudly created with Wix.com

 

0264 262 259, interior: 40

Acest site este un proiect al Primăriei Bonțida, menit să impulsioneze serviciile turistice ale regiunii.

www.comunabontida.ro/

BONTIDA  Centrul de Informare Turistică
Str. Mihai Eminescu nr. 274B
loc. Bonțida, jud Cluj
Fundatia Kallos Zoltan

A fost înfiinţată în anul 1992 şi poartă numele etnologului Kallós Zoltán, un împătimit al culturii tradiţionale şi al etnografiei, născut la data de 26 martie 1926, în localitatea Răscruci.

Periplul etnografic al lui Kallós Zoltán a început în adolescenţă, când elev de liceu fiind la Cluj , a primit ca temă de casă să culeagă câteva cântece populare.

Adolescentul şi-a făcut tema împreună cu bunica sa, iar modul în care aceasta l-a îndrumat a însemnat începutul unei mari pasiuni: aceea de a culege şi colecţiona tot ceea ce însemnă artă populară.

Folosind doar resurse propri, Kallós Zoltán a început să cumpere de prin locurile în care l-a purtat viaţa, obiecte populare, de la costume de o rară frumuseţe şi extrem de valoroase, la obiecte de uz casnic, obiecte de mobilier, obiecte decorative sau bijuterii, toate lucrate manual. A adunat în jur de 10 000 de piese, una mai frumoasă şi mai valoroasă decât cealaltă. Pentru a le reda circuitului cultural, a aranjat cu propriile mâini un muzeu de o frumuseţe care îţi taie respiraţia, în casa unde a copilărit (fosta Casă de vânătoare a familiei Banffy). Aici sunt expuse astăzi în jur de 2500 de obiecte, deoarece spaţiul existent nu este suficient pentru expunerea tuturor pieselor achiziţionate.

Muzeul are opt încăperi, fiecare cu specifiul ei, încăperi pe care, dacă le-ai vizitat, simţi că frumuseţea obiectelor care le împodobesc ţi-a pătruns în suflet pentru totdeauna. Prima cameră este dedicată satului Răscruci.

Specific acestei zone sunt cusăturile în care predomină culorile roşu şi albastru.

Costumele populare sunt diferite pentru fetele nemăritate faţă de cele pentru femei. Tehnica şi felul cusăturilor este aceeaşi ca în toată Câmpia Someşană, dar în loc de negru, sunt utilizate preponderent culorile roşu şi albastru.

Blidarele, nelipsite din casele ţărăneşti, sunt încărcate de farfurii şi căni bogat ornamentate.

Camera Câmpiei Someşene cuprinde costume şi ornamente în care culoarea predominantă este cea neagră. Chiar şi miresele erau îmbrăcate în negru. Culoarea albastră era cea de doliu în această zonă. Materialele din care erau făcute rochiile femeilor sunt mătăsuri foarte fine sau pline, grele, şi catifea de foarte bună calitate. Pieptarele, cojoacele erau ornamentate printr-o tehnică de coasere a pielii pe piele, foarte migăloasă şi care este specifică zonei.

Camera de la Sic este dominată de culorile negru (doliu) şi roşu (sânge). Aceste culori s-au folosit după tragedia din anul 1717 când satul Sic a fost cucerit de tătari care au răpit 600 de persoane şi au ucis 200, rămânănd în viaţă doar aproximativ 100 de locuitori. În fiecare an în satul Sic este comemorată în ziua de 24 august amintirea acelei nenorociri. Satul Sic a fost şi este încă un sat de oameni bogaţi. Fetele duceau în casa soţului, la casătorie, zestrea în car, numărul de perne coincidea cu starea materială a familiei acesteia. Şase era numărul de perne minim care trebuia adus, iar cei foarte înstăriţi aveau douăsperzece, sau chiar mai multe perne.

Camera săsească este de asemenea foarte valoroasă, demonstrând existenţa masivă a saşilor colonizaţi în anumite zone ale Transilvaniei. “În timpul regimului comunist, Ceauşescu a vândut “la bucată” sau chiar la kilogram saşii, obţinând 1,5 miliarde de mărci pe care i-a cheltuit pentru proiectele lui”, povesteşte istoricul Farkas Gabor Eszenyei.

Camera zonei Viştea şi Mera demonstrează că această zonă este mai bogată. Costumele în care tinerele de 14-16 ani mergeau la confirmare erau cusute timp de un an de către mai multe femei pricepute. Mărgelele sunt din sticlă de Murano, unele aduse din Polonia; ornamentele erau cusute şi cu fir de aur, iar coroana de pe cap, “coroana soarelui” avea o greutate de aproape doua kilograme şi jumătate. Costumul era purtat de doua ori în viaţa tinerei: la confirmare şi la nuntă, după care urma să fie păstrat în lada de zestre.

Un exponat deosebit de interesant achiziţionat din această zonă este o geantă din piele pe care proprietarul a ornamentat-o cu nasturi de la vestoane militare. Pe ele sunt reprezentate o mulţime de arme şi perioade istorice.

Camera de Gheorgheni este completată cu o aşa numită cameră mortuară. Aceasta era menţinută, timp de un an după decesul unei persoane din familie, şi este împodobită cu ornamente de culoare neagră, cu lumânare pe masă.

Camera din zona Călatei are ca piesă principală o sobă de teracotă pe care etnologul Kallos a reconstutuit-o, cumpărând-o bucată cu bucată, din satele din jurul Huedinului. În jurul anilor 1889, 1895, lânga Huedin funcţiona o fabrică ce producea teracotă.

Şi în mansarda muzeului sunt piese de o frumuseţe rară. Kallos Zoltan a adunat obiecte populare şi din zona Moldovei, din preajma Bacăului, din Ţinutul ceangăilor, unde a fost învăţător mai mulţi ani, dar şi costume româneşti din Bihor, Sălaj sau Bistriţa Năsăud.

Cea mai veche piesă din muzeu este o şa din anul 1769.

Piesele vestimentare din diverse zone ale ţării dovedesc faptul că, trăind pe acelaşi teritoriu, “împărţind” aceleaşi nevoi, având acelaşi fel de ocupaţii agrare, diversele etnii şi-au împrumutat modele, culori, tehnici de lucru, obiceiuri, păstrându-şi, în acelaşi timp, specificul fiecăreia şi identitatea. Muzeul este o pledoarie pentru arta populară, pentru convieţuirea paşnică şi reciproc avantajoasă pentru toţi locuitorii României de astăzi.

Fundaţia Kallós Zoltán are şi alte obiective, în afara administrării muzeului. Sunt preocupaţi de educaţie, păstrarea tradiţiilor, organizarea unor tabere folclorice de vară. Fundaţia se ocupă de educaţia a 110 copii din ciclul primar şi o clasă profesională cu profil agricol. Elevii învaţă la Şcoala din sat, marea lor majoritate trăind în regim de internat, în clădirea Fundaţiei. Organizează, pentru copii, adulţi sau familii, tabere de vară în care participanţii au ocazia să înveţe meşteşugurile populare precum şi dansuri şi obiceiuri.